Pita coapta

Trecand pe laJudy am simtit un miros ce mi-a fost drag de mica.Mirosul painii coapte.De cand n-am mai mancat paine adevarata!?E o intrebare care isi gaseste raspuns in copilaria mea.
Parca o vad pe bunica cum isi pregatea in fiecare vineri seara copaia de lemn, special pastrata doar pentru framantatul painii.Punea apa calduta,o bucata din dospitura painii din saptamana trecuta,sare,apoi adauga faina masurata cu un cos impletit din panusi.Le amesteca bine ,le acoperea cu o fata de masa tesuta din canepa chiar de ea, si lasa asa aluatul sa se odihneasca in linistea noptii pana a doua zi dimineata.Dupa ce plecam la scoala,ca inainte n-avea timp:),se apuca de lucru.Framanta painea,ardea cuptorul matusii din vecini,era nora ei,iar pe cand ajungeam acasa,minune!!5 paini,mari si mirosind Dumnezeeste!!!! stateau insiruite pe masa , acoperite cu o fata alba.Abia asteptam sa ne infruptam din bunatate!Nu ne trebuia nici cutit fiindca painea avea o parte ce se scurgea din ea,anume parca pentru noi.O rupeam si o infulecam.Abia dupa aceea ne schimbam de uniforma si mancam .Nimic nu se compara cu mireasma painii coapte adanc sapata in amintirea mea.
Mai tarziu,dupa ce bunica imbatranise,toata treaba o planifica astfel incat,noi,copiii ,sa fim acasa sa o putem ajuta.Bucuria era mai mare parca ,iar gustul acela de paine proaspata era parca mai imbietor ,deoarece trebuia sa asteptam pana toate aceasta arta era dusa la bun sfarsit.Ne impartea sarcini precise.Steluta framanta,ca doar era cea mai mare.Noi ,cei mici duceam lemne la cuptor,iar dupa ce aluatul era frumos asezat in coserile de panusi,le duceam rand pe rand langa cuptor ,unde asteptau cuminti pana ce bunica le aseza pe lopata-era lucru la care greu a renuntat in favoarea altcuiva,si le vara in cuptorul numai bun sa le transforme in niste paini cat roata carului.Pana cuptorul isi facea treaba,eu aveam o sarcina importanta,sa curat si sa spal copaia de lemn.Era o treaba migaloasa,dar imi placea s-o fac.
Parca o vad pe bunica ,in fata cuptorului,cum scoate paine,dupa paine,bate putin coaja prea rumenita sau arsa cu un cutit,apoi ne inmaneaza painea ca pe un trofeu de pret.
Se vedea fericirea in ochii ei frumosi albasti.Copiii aveau paine alba!

Si uite asa pot sa vad acele momente si sa-mi amintesc de zile dragi.Povestea poate continua,ca doar felia,mare,mare de paine in mainile unui copil mai are multe de zis...